O inițiativă controversată câștigă tracțiune în discuțiile publice: beneficiarii de ajutoare sociale din România ar putea fi obligați să presteze muncă în folosul comunității, altfel riscând pierderea dreptului la venit. Măsura pare menită să îi trimită pe cei apți de muncă de la stat la responsabilitate activă.
Legea prevede că persoanele apte de muncă care primesc venit minim de incluziune trebuie să efectueze lunar lucrări de interes local – până la 72 de ore – la solicitarea primarului, în condiții care respectă normele de siguranță și sănătate. Nerespectarea acestor obligații poate atrage încetarea ajutorului.
Date oficiale arată că aproape 15.000 de beneficiari au refuzat anul trecut să muncească sau măcar să se prezinte la agențiile de ocupare a forței de muncă, pierzând astfel dreptul la sprijin. Aceasta reflectă o problemă gestionată informal, dar cu impact real asupra politicilor sociale.
În alte țări, abordarea este și mai radicală. În Germania, de exemplu, primăriile din orașe precum Essen impun obligația muncii comunitare, chiar și pentru solicitanții de azil, cu excepții doar în cazuri medicale. Chiar dacă impunerea este contestată, argumentul părții proponente este că ajutoarele sociale sunt plătite de comunitate și, prin urmare, reciprocitatea e justificată.
Modelul românesc, consolidat prin adaptări legislative recente, impune ca cei care refuză locul de muncă oferit sau participarea la cursuri de calificare să piardă dreptul la ajutor pentru 12 luni. Această condiție este menită să stimuleze integrarea profesională, dar ridică și întrebări practice.
Criticii argumentează că aplicarea măsurii poate fi problematică în zonele rurale izolate sau în comunitățile unde locurile de muncă sunt pur și simplu inexistente. În astfel de cazuri, presiunea legislativă poate genera excludere socială în loc de incluziune.
Primării precum cea din comuna Ezeriș (Caraș-Severin) au folosit o abordare activă: au retras ajutorul de la cei care nu doreau să muncească, îndrumându-i spre oportunități reale de angajare – ceea ce a dus, în timp, la reducerea beneficiariilor la zero. Acest tip de strategie poate funcționa acolo unde există alternative de muncă.
Aplicabilitatea acestei politici este strâns legată de resursele locale și capacitatea autorităților de a organiza muncă utilă comunității. De asemenea, trebuie asigurate condiții sigure și potrivite pentru apți de muncă, altfel legea poate deveni un instrument contraproductiv.
Pe termen lung, succesul acestui demers depinde de echilibrele stabilite între responsabilitate civică și protecția socială. Pentru ca scopurile reformei să fie atinse, e nevoie de mecanisme solide de reintegrare: consiliere, formare profesională, dar și monitorizare corectă.
Fii primul care comentează