Cristina a rămas nemișcată în mijlocul sălii, cu fața roșie de la palma lui. Rochia ei albă strălucea sub lumini, dar privirea i se golise. Nimeni nu se mișca. Nici muzica nu se mai auzea.
Primul care a reacționat a fost tatăl ei:
— Ești nebun, băiete?! — a strigat, apropiindu-se de Dănuț.
L-a apucat de sacou, dar Dănuț, orbit de furie, l-a împins înapoi.
— E nevasta mea! Am dreptul să o pun la punct!
Cuvintele au căzut grele ca pietre. Mama Cristinei a început să plângă. Invitații se ridicau de la mese, șocați. Eu am alergat spre Cristina și am luat-o în brațe. Tremura din cap până-n picioare.
— Hai să plecăm, — i-am șoptit. — Acum.
Dar ea a rămas nemișcată. Îl privea drept în ochi pe Dănuț. În privirea ei nu mai era teamă. Doar gheață.
Și atunci, din spatele sălii, s-a ridicat Mihai — prietenul cel mai bun al lui Dănuț. Fața lui era palidă, pumnii strânși.
— Dănuț, ești un laș, — a spus calm, dar clar.
Dănuț s-a întors brusc:
— Ce vrei, mă? O aperi pe amanta ta?
Mihai a făcut un pas înainte.
— N-a fost niciodată amanta mea. Dar știi ce ești tu? Un profitor. Ți-aduci aminte ce mi-ai spus acum o lună, la bar? „Nu o iubesc, dar tatăl ei are o firmă. Se merită sacrificiul.”
O rumoare s-a răspândit prin sală. Toată lumea asculta în tăcere.
— Minți! — a strigat Dănuț. — Mi-ai întors cuvintele!
— Da? Și fata cu care te-am văzut la Caffè Central? Pe nume Claudia. Ținea mâna ta pe masă, și tu îi spuneai că te însori doar pentru bani.
Cristina și-a ridicat încet privirea spre el.
— E adevărat, Dănuț?
El a rămas tăcut. Mihai a scos telefonul din buzunar.
— Pot să-ți arăt pozele, dacă vrei.
— Nu e nevoie, — i-a tăiat vorba Cristina. — Mi-e clar.
A scos inelul de pe deget, tremurând ușor, dar vocea i-a fost fermă:
— Gata. S-a terminat.
Și i-a aruncat inelul în față. Metalul a lovit podeaua cu un sunet sec, răsunând în tăcerea totală.
— Ieși afară, — a spus rece. — Nu te mai vreau în viața mea.
Doi dintre verii ei s-au apropiat imediat, ținându-l pe Dănuț de braț.
— Hai, omule, termină. Pleacă.
Dănuț a încercat să se smulgă, dar văzând privirile celor din jur, s-a dat bătut. Ușa s-a trântit în urma lui.
Cristina a rămas singură în mijlocul sălii, cu lacrimi în ochi. Apoi, brusc, a ridicat capul.
— Nunta e anulată, — a spus tare. — Dar mâncarea și băutura sunt plătite. Așa că… să bem pentru libertate!
La început, nimeni nu s-a mișcat. Apoi o femeie a început să aplaude. Apoi alta. În câteva secunde, întreaga sală a izbucnit în aplauze.
Cristina a ridicat paharul de șampanie:
— Pentru adevăr. Și pentru oamenii care au avut curajul să-l spună.
A băut tot dintr-o sorbitură, apoi s-a întors spre orchestră:
— Cântați ceva vesel!
Muzicienii s-au privit unii pe alții, dar apoi au început o melodie de dans. Cristina a pășit prima pe ring. Rochia ei flutura, lacrimile îi străluceau în lumină, dar zâmbea. Un zâmbet sincer, eliberat.
Rând pe rând, invitații s-au alăturat. Sala s-a umplut din nou de viață.
L-am văzut pe Mihai sprijinit de perete, privind-o.
— Mulțumesc, — i-am spus încet. — Ai avut curaj.
— Ar fi trebuit să-i spun mai devreme, — a murmurat el. — Dar mai bine târziu decât niciodată.
— Ai salvat-o. — am spus.
El a dat din cap, privindu-o cum râdea.
— E puternică. Va trece peste tot.
O săptămână mai târziu, căsătoria a fost anulată. Oficial, nici măcar nu apucaseră să fie soț și soție. Dănuț a încercat să o caute, a sunat, a venit la ușa ei, dar Cristina n-a mai deschis niciodată.
— Nu merită nici un cuvânt, — mi-a spus.
După o lună, am vizitat-o. Era acasă, în bucătărie, cu o cană de ceai în față și un zâmbet liniștit.
— Cum te simți? — am întrebat-o.
— Mai bine ca oricând, — a spus. — Știi, îi sunt recunoscătoare.
— Recunoscătoare? — am ridicat sprâncenele.
— Da. Pentru palma aia. Pentru că fără ea, poate încă l-aș fi crezut. Dar așa, am văzut adevărul.
A zâmbit ușor, uitându-se pe geam.
— Viața uneori te lovește ca să te trezească. Important e să nu lași pe nimeni să te lovească de două ori.
Din radioul de pe masă se auzea o melodie — aceeași de la nuntă. Dar acum suna altfel: nu ca un final, ci ca un nou început.
Cristina a închis ochii o clipă, respirând adânc. În privirea ei nu mai era teamă. Doar forță.
Și atunci am înțeles că femeia aceea nu se va mai lăsa niciodată rănită de nimeni.
Fii primul care comentează