Moștenirea devine adesea sursă de tensiuni în multe familii din România, mai ales atunci când o persoană moare fără să lase un testament și fără urmași direcți. În astfel de situații, rudele apropiate ajung în fața notarului fără să cunoască cu precizie cine are dreptul legal să primească bunurile și cum se împarte averea.
Legea românească prevede clar ordinea moștenitorilor în absența unui testament. Deși mulți cred că averea ajunge automat la frați sau la stat, realitatea este mult mai nuanțată și depinde de gradul de rudenie și de cine mai este în viață. Așa se explică faptul că după deces, unele familii află cu surprindere cine poate revendica bunurile rămase.
Dacă nu există testament, se aplică prevederile Codului Civil privind succesiunea legală. Bunurile defunctului sunt împărțite succesiv între rude conform unor clase bine stabilite: descendenți, ascendenți cu privilegii, ascendenți obișnuiți și colaterali. Primii moștenitori sunt copiii, iar dacă aceștia lipsesc, dreptul trece către alte categorii.
În cazul în care există soț supraviețuitor, acesta devine primul moștenitor. Totuși, partea soțului nu este întotdeauna totală, fiind influențată de existența altor rude. De exemplu, dacă sunt părinți sau frați ai decedatului, soțul primește de regulă jumătate, iar cealaltă jumătate se repartizează acestora.
Dacă nu sunt părinți sau frați, soțul supraviețuitor poate moșteni întreaga avere. Aceste situații declanșează adesea conflicte, în special când rudele consideră că au contribuit la îngrijirea persoanei decedate sau la întreținerea bunurilor.
Absența soțului și a copiilor transferă dreptul de moștenire către părinți și frați. Aceștia aparțin clasei a doua de moștenitori și împart averea conform regulilor legale. Dacă un frate decedat are copii, aceștia pot prelua dreptul moștenirii prin reprezentare succesorală, un aspect pe care mulți îl descoperă abia după deschiderea succesiunii.
Dacă nu mai există nici părinți, nici frați, moștenirea ajunge la bunici, considerați ascendenți ordinari. În lipsa bunicilor, bunurile pot fi revendicate de rudele mai îndepărtate, precum unchii, mătușile sau verii. Uneori veri îndepărtați au intrat în posesia unor proprietăți importante atunci când nu au fost moștenitori apropiați.
Statul român intră în scenă doar în cazuri excepționale când nu există niciun moștenitor legal sau testamentar. Înainte de a prelua bunurile, notarul efectuează verificări riguroase pentru a identifica orice rudă care ar putea avea dreptul la moștenire. Doar după epuizarea tuturor posibilităților, averea poate deveni proprietate publică.
În moștenire intră aproape toate bunurile defunctului, cum ar fi case, terenuri, mașini, bani din conturi și alte valori. Totodată, moștenitorii preiau și eventualele datorii rămase, un aspect care adesea îi surprinde. Datorită riscului de a prelua credite nerecuperabile, unii aleg să renunțe la moștenire.
Pentru acceptarea moștenirii există un termen de un an din momentul decesului. Aceasta se poate face expres, prin declarație notarială, sau tacit, prin acte care indică acceptarea, cum ar fi plata impozitelor sau administrarea bunurilor. Nerespectarea acestui termen poate duce la complicații legale importante.
Conflictele între rude sunt frecvente, mai ales legate de proprietăți imobiliare. Uneori, cei care locuiesc în imobil refuză să împartă bunurile sau să le vândă. Disputele pentru contribuțiile făcute în timpul vieții persoanei decedate pot întinde procesele ani la rând. Din acest motiv, specialiștii recomandă să se facă testament pentru a preveni certurile.
Lipsa unui testament clar reprezintă principala cauză a scandalurilor succesorale în România. Prin acesta, o persoană poate decide cine primește ce parte din avere, în limitele legii. Deși anumite rude apropiate pot revendica o parte garantată, persoanele fără copii au o mai mare libertate de decizie. Astfel, pentru a evita despărțiri tensionate și procese, este indicat să se clarifice din timp soarta bunurilor.
Fii primul care comentează